Informații utile

  • Acomodarea copilului în creșă

    Dragi părinţi, acomodarea copilului în creşă este un proces care necesită timp şi răbdare. Intrarea în creşă este pentru copil şi în multe cazuri şi pentru părinţi prima experienţă de separare: copilul nu mai are în preajma lui părinţii care până în acest moment i-au satisfăcut toate nevoile, iar părinţii trebuie să se obişnuiască cu gândul că alţi adulţi din afara familiei vor avea grijă de copilul lor. Prima separare este neplăcută atât pentru copil cât şi pentru părinţi. Totuşi în demersul de dobândire şi exersare a autonomiei şi independenţei, copilul are nevoie de această separare. Pentru a deveni independent copilul are nevoie să experimenteze situaţii din care să înţeleagă că separarea de părinţi nu înseamnă pierderea lor, că după câteva ore de stat la creşă fără părinţii lui, aceştia vor veni după el şi îl vor lua acasă. Venind la creşă, copilul are ocazia să experimenteze situaţii de separare de părinţi, să înţeleagă că părinţii vin întotdeauna şi îl iau acasă şi să capete încredere în capacităţile proprii. Venind la creşă, copilul va înţelege treptat că se poate simţi bine şi în lipsa părinţilor, şi în medii noi (colectivitate), înconjurat de alţi adulţi decât părinţii (personalul creşei).

    Prima separare este o experienţă complet nouă atât pentru copil cât şi pentru majoritatea părinţilor. Şi atunci când este vorba de situaţii noi la care trebuie să facem faţă, atât comportamentul copiilor cât şi al adulţilor se poate schimba radical. Majoritatea copiilor care intră în creşă, parcurg de-a lungul procesului de acomodare mai multe faze însoţite de comportamente specifice:

    1. Faza de negare: copilul odată intrat în creşă se găseşte într-o situaţie complet nouă: nu-şi regăseşte părinţii atunci când îi caută cu privirea, este într-un mediu nou (spaţiul grupei), este înconjurat de adulţi şi copii necunoscuţi (personalul şi ceilalţi copii din grupă). Nu este o situaţie plăcută, aşa că majoritatea copiilor refuză să accepte realitatea separării de părinţi şi protestează prin plâns la despărţire şi, odată intraţi în grupă, pândesc tot timpul uşa pe care au intrat sau încearcă să iasă din grupă pentru a-şi regăsi părinţii. Deşi li se explică de nenumărate ori şi sunt asiguraţi permanent de către personal că mai târziu vor pleca acasă, continuă să fie speriaţi că părinţii nu se vor întoarce să-i ia. Când, în sfârşit vine momentul reîntălnirii cu părinţii, cei mai mulţi copiii izbucnesc în plans, descărcându-şi astfel tensiunea emoţională acumulată.

    2. Faza de frustrare: văzând că nu poate împiedica separarea sa de părinţi, copilul proaspăt intrat în creşă trăieşte sentimente de frustrare. Unii copii pot să adopte în această fază comportamente dificile (plâns nervos, opoziţionism, lovituri, muşcături, crize de furie etc) pe care până acum nu le-au mai manifestat, îndreptate împotriva părinţilor, personalului grupei sau a colegilor. Alţi copii pot adopta un comportament retras (stau supăraţi, refuză să vorbească, refuză să mănânce etc). În cazul unor copii pot să apară şi unele tulburări somatice pe fond emoţional, cum ar fi: febră, diaree acută, oboseală, lipsa poftei de mâncare, somn agitat şi temeri nocturne, etc.

    3. Faza de înţelegere şi acceptare: venind zilnic la creşă, copilul începe să înţeleagă ce se întâmplă şi să accepte noua situaţie. El capătă încredere în personalul grupei şi acceptă ca nevoile sale fiziologice (hrănirea, curăţenia corporală) şi emoţionale (mângâieri, alintări, îmbrăţişări) să-i fie satisfăcute de alţi adulţi decăt cei din familie. De asemenea, începe să se convingă de faptul că separarea de părinţi nu este permanentă şi că în fiecare zi va fi luat acasă. În această fază, copiii pot avea comportamente ambivalente adică când sunt acasă să-şi dorească să se reîntoarcă la creşă iar cănd ajung la creşă să fie nerăbdători să ajungă acasă.

    4. Faza de integrare: după câteva săptămâni de frecventat creşa (~ 4-6) copilul are încredere deplină în părinţii lui că vor veni să-l ia acasă şi protestele, plânsul de la despărţire şi celelalte comportamente apărute în această perioadă se diminuează considerabil şi în cele din urmă dispar. În grupa din care face parte începe să dezvolte relaţii de ataşament cu personalul şi se implică din proprie iniţiativă în jocuri şi alte activităţi zilnice alături de ceilalţi copii.

    Obiceiul de a mușca al copilului mic

    Mușcatul este un comportament răspândit printre copiii sub 3 ani – 3 ani jumate. Cum reacționăm la acest comportament al copilului:

    * În primul rând nu punem nici o etichetă („ești rău”, „eșți neascultător”, „ești urât”, etc);
    * Nu rușinăm și nu pedepsim copilul;
    * Nu insistăm cu „nu mai mușcă”, „nu e bine să muști”, „promite că n-o să mai muști”, „cere-i iertare pentru că 1-ai mușcat”.

    Care sunt cauzele mușcatului la copilul mic?

    * Lipsa limbajului pentru exprimarea unor emoții imediate și impetuoase: furie, bucurie, frustrare; În cazul unor copii, mușcatul poate să fie limbajul pentru: „Mă bucur enorm de prezența ta și vreau tare mult să mă joc cu tine!”, „Dă-te la o parte, am nevoie acum și aici să fiu singur, fără atâția ochi și stimuli înjurul meu!” etc.
    * Suprasolicitarea prin stimuli prea puternici de lumină, sunet sau activitate – pretenții, cerințe, reguli, cicăleli, stiluri prea directive, medii prea colorate, prea zgomotoase, prea agitate, persoane în jur cu nivel ridicat de anxietate, voce prea înaltă etc.
    * Nevoia de a experimenta efectul mușcatului asupra celuilalt și de a vedea consecințele comportamentului său. Sunt copii care experimentează prin mușcat, relația cauză-efect în societate;
    * Nevoia de joc liber și dinamic – cu alte cuvinte, copilul se plânge că nu are suficient timp de joacă la alegerea lui;
    * Lipsa de odihnă suficientă;
    * Ieșitul dinților;
    * Nevoia de stimulare orală – când copiii încă explorează lumea introducând multe
    lucruri la gură;

    Ce strategii folosim pentru a descuraja obiceiul de a mușca al copilului?

    1. Distragerea atenției – cu o carte, cu privitul pe fereastră, cu orice tertip care poate reduce tensiunea momentului. Dacă totuși evenimentul s-a produs, atenție mare trebuie să primească „victima” și, foarte puțină, agresorul. Acesta din urmă va învăța că mușcatul nu îi aduce atenție. Pentru copii este foarte puțin relevant dacă primesc atenție negativă sau pozitivă. Orice atenție este bună și poate întări comportamente nedorite, cu cele mai bune intenții din partea adultului.
    2. Gestionarea spațiului – dacă este vorba de o frustrare – ca în cazul copiilor care nu suportă proximitatea celuilalt, adultul va trebui să intuiască nemulțumirea și să o pună el în cuvinte:
    ,,Ana, dă-te la o parte! Ești prea aproape, mă deranjează atingerea rochiei tale”. Există copii hipersensibili la apropierea de celălalt, care au nevoie de spațiu propriu.
    3. Stimularea orală – dacă este vorba de o nevoie orală, mestecatul sau rosul unui biscuite calmează reflexul de la baza agresiunii.
    4. Dezvoltarea comportamentelor și a atitudinilor pozitive prin joc – Ne jucăm în timpul zilei despre cum suntem generoși și ne place să împărțim lucruri. Sunt jocuri care programează un limbaj și o atitudine pozitivă, încurajate de aprecieri exprese.
    5. Citirea poveștilor terapeutice în scop educativ, folosind cărți și povești despre copii care mușcă sau sunt mușcați.
    6. Adoptarea unei atitudini calme. Teama, dezamăgirea, furia sau alerta adultului sunt normale, nurnai că nu trebuie exprimate.
    7. Folosirea altor forme de exprimare a frustrării. Dacă este vorba de frustrare, de sentimente intense imposibil de exprimat, e foarte important ca adulții de lângă copii să „prindă” momentul aprinderii unui sentiment din zbor și să îl pună ei înșiși în cuvinte: ,,Văd că ești tare supărat! Hai să ne prostim împreună! Hai să facem ca o maimuță supărată! Hai să facem ca un elefant trist!” – funcționează foarte bine punerea copilului în pielea altui personaj și găsirea unor modalități imaginare de expresie, care să nu se răsfrângă asupra colegului.
    8. Evitarea suprastimulării. Evitarea expunerii copiilor la: zgomote, aglomerație, televizor, tehnologii de acces, etc.
    9. Exprimarea afectivității. Copiii au nevoie de atingere. Sunt copii care, în viteza familiilor ocupate de astăzi, nu sunt suficient masați, îmbrățișați, atinși, stimulați fizic în joc. O simplă îmbrățișare a adultului poate preveni comportamentul ,,mușcătorului”.
    10. Amenajarea și utilizarea unui colț liniștit în casă cu pernuțe, cu un paravan din pânză – ajută pe cei care au nevoie de spațiu și timp personal, doar cu ei înșiși.
    În jurul vârstei de 3 ani – 3 ani jumătate, mușcatul ar trebui să dispară. Ce nu va funcționa niciodată este rușinarea sau pedeapsa. Acestea din urmă cresc, prin frică și îngrijorare, nivelul general de anxietate care, desigur, foarte adesea, se va stinge tot într-o agresiune. Sunt și cazuri extreme, când agresorul are nevoie de un specialist, dacă manifestă și întârzieri de limbaj, dificultăți de integrare, probleme severe de atenție sau alte tulburări.